De ce doar 66? (partea a 2-a)

Apocrifele Noului Testament

În vremurile Bisericii Primare existau câteva sute de scrieri creştine care pretineau a fi apostolice, dar care, în cele din urmă, au fost respinse de către biserica primară şi au fost excluse din canonul Noului Testament. Aceste scrieri sunt considerate “apocrife” şi sunt incluse în corpul de texte numite Apocrifa Noului Testament. O bună parte dintre aceste cărţi includ un mare număr de texte gnostice, profeţii false, fantezii şi în general un mare număr de alte învăţături eretice. Între aceste scrieri întâlnim unele care nu au neaparat învăţătură falsă, cu toate acestea din anumite motive nu sunt considerate a fi canonice. Unii teologi au decis să le împartă în două categorii: pseudoapocrife şi apocrife.

Pseudoapocrifele - sunt cărţi care conţin doar învăţături eretice şi nu au nici un fel de valoare istorică. Aş dori să ofer câteva exemple ale unor astfel de scrieri şi să arăt câteva erezii care apar în ele.

Evanghelia lui Toma - conţine influenţe gnostice şi de asemenea conţine descrieri despre copilăria lui Isus însă unele dintre aceste descrieri sunt fanteziste.

Evanghelia lui Petru conţine învăţături pe care nu le regăsim în Noul Testament:

Evanghelia lui Iacov conţine învăţături cu privire la

Evanghelia după Evrei:

Apocrifele conţin învăţătură istorică şi teologică mai sănătoasă şi mai autentică decât în cărţile pseudoapocrife. Au o anumită valoare istorică şi devoţională dar NU sunt canonice. Unele dintre aceste scrieri formează o punte de legătură între cărţile Noului Testament şi perioada patristică a secolului trei şi patru. De asemenea găsim în ele detalii istorice cu privire la practicile bisericii primare.

Iată câteva exemple:

Epistola lui Barnaba - ca şi stil este foarte asemănătoare cu Epistola către Evrei deşi este mai alegorică şi mistică. Nu se şite dacă a fost scrisă în primul sau în al doilea secol.

Păstorul din Hermas - este cea mai populară carte dintre apocrife. Era folosită ca şi un studiu de cateheză pentru noii convertiţi. A fost numită “Călătoria creştinului” a bisericii primare. Este o carte etică, devoţională, dar nu este canonică.

Didahia - este de asemenea o apocrifă foarte importantă. Are o importanţă istorică deosebită fiind o adevărată punte de legătură între Noul Testament şi literatura patristică. Cu toate că are o valoare deosebită nu face parte din canonul Noului Testament.

Epistola lui Policarp către Filipeni (108) - Policarp este unul dintre cei mai importanţi părinţi ai Bisericii, el fiind ucenicul apostolului Ioan. Policarp însă nu a pretins niciodată că el însuşi este inspirat însă afirmă la un moment dat că întotdeauna a învăţat pe alţii lucrurile pe care el le-a învăţat de la apostoli, şi care sunt adevărate. Epistola lui Policarp este oarecum o imitaţie a epistolelor scrise de Pavel, în special epistola lui Pavel către Filipeni.

Acestea sunt doar câteva exemple de cărţi apocrife dar care au o anumită valoare istorică, devoţională, dar care nu sunt nicidecum incluse în canonul Noului Testament datorită faptului că nu au respectat unul dintre criteriile impuse de Biserica primară pentru canonicitate. În concluzie canonul Sfintelor Scripturi este format din 66 de cărţi şi este închis, în sensul în care nu avem voie să adăugăm sau să scoatem nimic din ceea ce Dumnezeu ne-a lăsat ca fiind revelaţia Sa specială către oameni.

P.S. Pentru mai multe detalii cu privire la revelaţia specială a lui Dumnezeu ascultă mesajul acesta.